Expoziţia pe care ne-o prezintă Muzeul George Enescu face parte dintr-o serie întreagă de asemenea acţiuni care ilustrează convingător diferitele faţete ale vieţii şi activităţii marelui muzician. Aş aminti, la întâmplare, pe cele dedicate laureaţilor premiului de compoziţie ce-i poartă numele, relaţiei sale cu Dinu Lipatti, cu Casa regală sau cu prinţesa Elena Bibescu, artei sale de violonist, operelor sale capitale ca Sonata a III-a pentru pian şi vioară şi Oedip etc., toate constituind un legato din care s-a închegat o existenţă excepţională. Expoziţia de acum vine în completarea celei precedente privitoare la relaţia dintre interpretul George Enescu şi artiştii români, de care l-au legat numeroase fire; pe aceeaşi temă se axează şi manifestarea actuală, de data acesta însă este vorba despre prezenţa lui Enescu alături de numeroşii muzicieni străini lângă care a apărut în aproape toate marile săli de concert ale timpului.
Prin afişe, programe, scrisori, cronici, partituri, dedicaţii, fotografii defilează în faţa ochilor noştri „toată floarea vestitului apus”, toţi cei pe care secolul XX i-a consacrat în arta sunetelor. Ceea ce impresionează din primul moment şi confirmă personalitatea proteică a acestui artist de geniu, este multitudinea de ipostaze în care îl găsim: în varii formule muzicale, în combinaţiile sonore cele mai diverse, pare că nici un domeniu şi nici o zonă a vieţii muzicale nu i-au rămas străine. De accea a decurs una dintre dificultăţile de a elabora o expunere logică şi limpede pe panourile expoziţiei, pentru privitor.
Ca virtuoz al viorii, Enescu a apărut bineînţeles preponderent în recitaluri de sonate cu pian şi o mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat în colaborare cu pianişti, unii dintre ei parteneri preferaţi pe o perioadă mai lungă de timp, alţii ocazional, unii doar profesionişti onorabili, însă alţii mari muzicieni ca Alfred Cortot, Alfredo Casella etc. precum şi compozitori ca Maurice Ravel, Gabriel Fauré, Béla Bartók şi Richard Strauss cărora le-a inclus în repertoriu lucrări semnificative.
Extraordinar pianist el însuşi, şi-a însoţit adesea confraţii iluştri, violonişti ca Yehudi Menuhin, David Oistrah Jacques Thibaud ş.a. sau violoncelişti ca Pablo Casals, Daniil Şafran, Şi bineînţeles în volumul stupefiant al carierei sale duse pe patru continente, a apărut peste jumătate de secol ca solist în faţa celor mai importante orchestre simfonice şi împreună cu cei mai de seamă dirijori ai timpului. Toate aceste ansambluri prestigioase şi toţi aceşti performeri, adevărate legende înscrise în istoria muzicii, i-au fost colaboratori deseori atingând o comuniune de o rară incandescenţă, despre care vorbesc documentele rămase, din păcate uneori lacunare. Aşa cum a procedat şi cu muzicile compozitorilor contemporani lui, Enescu nu a făcut nici o diferenţă între generaţii, acceptând pe cei veneau spre el şi aveau ceva de spus, alăturându-se lor indiferent de vârstă. Cu unii dintre ei a avut doar legături pasagere, cu alţii s-a creat o caldă prietenie întemeiată pe idealuri muzicale comune, care a durat timp de decenii; aceasta a fost o altă dificultate care a făcut anevoioasă o ordonare cronologică strictă în expunere şi de aceea uneori nume şi informaţii se întretaie, se suprapun sau se regăsesc în mai multe situaţii. Uneori documentele se completează în mod neaşteptat creându-se încrengături interesante între date şi informaţii aparent îndepărtate, după cum cercetarea amănunţită impusă de acest prilej a oferit şi surpriza unor informaţii inedite şi de real interes ca, de exemplu, că Enescu ar fi concertat cu marele pianist Walter Gieseking, autoritatea supremă a pianisticei clasice germane. Gândite ca reflectări parţiale succesive ale unei realităţi atât de diverse, de complexe, aceste expoziţii contribuie substanţial la o mai bună cunoaştere a faţetelor şi adâncimilor acestui „aisberg”, cum a fost caracterizată opera enesciană.
text de Elena Zottoviceanu, muzicolog
